PARTEA A II-A. Miodrag Belodedici, singurul român care a câștigat trofeul suprem în Europa cu două echipe de club diferite, povestește traseul pe care l-a avut în carieră, detalii despre fuga în Iugoslavia și dezvăluie cine e cel mai sever antrenor cu care a lucrat. Jucătorul cu 55 de selecții și 5 goluri în tricoul naționalei regretă și acum finalul meciului cu Suedia de la World Cup ’94: ”Am fost cât p-aci să trăim un moment extraordinar!”.
– Domnule Belodedici, cum ați ajuns la Moldova Nouă?
– Acolo m-am înscris prima dată la fotbal, aveam 15 ani. Am început fotbalul la Minerul Moldova Nouă. La 17 ani, țin minte că în ultimele șapte etape am fost folosit ca junior în teren la meciurile din divizia secundă.
– Ați fost întotdeauna fundaș?
– Da, eu am fost fabricat pentru postul de libero. Am jucat puțin și mijlocaș, dar apoi m-au retras în spate. Eram slăbuț, nu aveam așa mare forță. Trebuia să muncesc acolo, la mijloc, să bag alunecări. Eu eram mai finuț, mai firav, mai tehnic.
– Cu primii bani din fotbal ce v-ați cumpărat?
– Primii bani din fotbal?! Cred că am primit o primă la Moldova Nouă, dar nu aveam salariu, eram la liceu. Primul salariu l-am primit la Steaua, când aveam 18 ani, fiind încadrat ca și sergent major. Țin minte că mergeam la cofetăria Casata, în centrul Bucureștiului. Coboram din Ghencea cu troleibuzul și îmi plăcea să merg acolo. Comandam un profiterol, îmi plăcea foarte mult. Când se aglomera, ieșeam, mă plimbam până pleca lumea și apoi mă întorceam și maicomandam o porție.
– La Steaua cum ați ajuns?
– Păi, mai întâi am trecut pe la FC Argeș. Când eram la Moldova Nouă, pe la 17 ani, jucam cu UTA în Liga 2. Arbitrul, nea Romeo Stâncan, mi-a dat la final un bilețel cu un număr de telefon pe care să i-l ofer tatălui meu. Era numărul de la FCArgeș. Au întrebat când pot veni, așa a început drumul meu spre România (râde). Glumesc! Așa zic eu, fiind tocmai în colțul țării. Am rămas o lună și jumătate la Pitești, împreună cu domnul Halagian și cu nea Leonte Ianovschi. Apoi ei auplecat la FC Olt, unde m-au luat și pe mine. Două luni m-am antrenat cu echipa mare, dar jucam cu junorii. Până într-o zi, când m-au anunțat să îmi fac bagajele și să vin la lotul național de juniori, la Luceafărul.
– Cum a fost contactul cu Bucureștiul?
– Stăteam la Electroaparataj. Mâncam la cantina unde veneau toți sportivii, acolo am văzut-o pe Nadia, l-am văzut pe Nicu Vlad și pe mulți alți sportivi importanți. La Luceafărul I-am întâlnit pe Hagi, au venit copii din toate colțurile țării. Un an de zile am stat la Luceafărul. Când am împlinit 18 ani, antrenorul meu de la Moldova Nouă, domnul Olimp Mateescu, m-a luat de mână și m-a dus direct la Steaua. Nea Toma Costică m-a întrebat cu cine țin, unde mi-ar plăcea să joc. Am vorbit și cu domnul Ion Alecsandrescu. președintele clubului. Tata nu era de acord să rămân în București, eram prea departe de casă. Mi-a zis că, dacă vreau să ajung fotbalist, pot evolua și la Timișoara, mai aproape de casă. N-a vrut să mă lase.
– Și cum s-a rezolvat problema?
– În acel an am întârziat la reunirea lotului pentru că tata n-a vrut să mă lase să mă întorc la București. Așa că domnul Alecsandrescu a venit în satul meu cu o mașina a Armatei pentru a sta de vorbă cu el. A doua zi, m-au ”împachetat” și am mers direct la Steaua. Acolo m-am întâlnit cu idolul meu, Sameș. S-a comportat frumos cu mine, eram ”lipit” de el, îl ajutam la cărat. Era la sfârșitul carierei, a mai stat un an și a plecat.
– A fost greu la început?
– Antrenor era Cernăianu, cu nea Nae Pantea secund. Mă antrenam cu echipa mare, dar jucam la tineret. După o jumătate de an, am participat la un turneu. Acolo m-au introdus, m-am descurcat bine și apoi am început să joc la prima echipă.
– Cum erau petrecerile la Steaua?
– Ne întâlneam în casele noastre, în garsoniere. Eram bun prieten cu Balint, cu Gică Hagi. Ascultam muzică și beam un vin, bere. Unii se mai și îmbătau, dar asta depinde cât de iute de mână era fiecare (râde). Mai ieșeam și în baruri, dar peatunci era discotecă până la miezul nopții și apoi gata, acasă!
– De prima selecție la echipa națională vă mai amintiți?
– Înainte de a juca primul meci, eram convocat de nea Mircea Lucescu, îi chema și pe cei mai tineri în stagii de pregătire. Dar primul meci internațional a fost un amical jucat în țară cu China. Abia așteptam să debutez. Mă gândeam că într-o zi va veni momentul acesta. Era concurență mare în apărare: Andone, Ștefănescu, Iorgulescu. După aceea, ei au îmbătrânit, s-a schimbat echipa, am prins culoar și la echipa națională.
– V-ați gândit vreodată să jucați pentru Iugoslavia?
– Nu, chiar niciodată!
– De ce ați ales să fugiți din țară?
– Nu mi-a plăcut sistemul, unul comunist, sărăcăcios. Și nu am mai suportat! Stăteam în întuneric, vedeam oameni săraci la coadă pentru alimente. Nu aveam nimic. Erau lipsuri mari, erai închis… Eu câștigam bine aici, dar nu puteai crește, nu puteai investi.
”Ce să le spun milițienilor, că am scos 40.000 lei de la CEC să-i schimb în dolari?!”
– Cu miliția ați avut probleme?
– Nu, nu știa miliția ce îmi doresc (zâmbește). Bine, a fost un moment: aveam bani la CEC, am scos o sumă mai mare, vreo 40.000 de lei și m-au chemat la raport. Le-am zis că sunt banii mei. M-au întrebat: ”Da, dar de ce ai scos o sumă atâtde mare?”. Păi, ce să le zic?! Vreau să schimb în dolari! Dacă spuneam asta… Din cauza asta am plecat. Jucam prin străinătate, eram la același nivel cu echipele de acolo, doar ca nivel de trai era altceva. Vedeam cum trece timpul, mă și gândeam că o să îmbătrânesc, o să vină unul mai tânăr, iar pe mine o să mă trimită la Steaua Mizil (râde).
– Cum ați fugit?
– În primul rând, mi-am cerut pașaportul pe care l-am obținut cu greu. Le-am zis că mă duc cu mama la o nuntă a unui verișor. Mare problemă! Pffff! ”Ce rude ai acolo?” plus o mie de alte întrebări mi-au pus. Am plecat jucând la echipa națională și la Steaua, în calificările pentru a doua finală de Cupa Campionilor. Nu mi-a fost ușor, aveam mari emoții. Îmi și părea rău că îmi părăsesc prietenii. Dacă știam că vine Revoluția după un an, nu aș mai fi plecat! Cum am trecut granița, am cerut azil politic. Mi-au zis că nu e niciun pericol, dar că ar fi bine să mă duc la rude aflate cât mai departe de granița cu România.
– Cei din România au încercat să vă întoarcă?
– Da, au făcut demersuri. L-au trimis pe nea Puiu să mă convingă să revin. Și pe atașatul militar al Ambasadei României din Belgrad. Dar nu au reușit.
– Dar în timpul Revoluției aveați acces la informație în Iugoslavia?
– Da, cum să nu. Vedeam la televizor tot ce se întâmplă. Chiar am trimis un ajutor în România pentru copii. Cei de la Steaua Roșie m-au chemat să trimitem alimente pentru copii, au dat și niște bani, iar eu i-am ajutat să facă acest gest. Nu-mi venea să cred că e Revoluție. I-am sunat apoi pe colegii mei și le-am spus: ”Ce noroc aveți!”.
– Cum ați ajuns la Steaua Roșie?
– La scurt timp după ce am trecut granița, am fost să văd un meci jucat de Steaua Roșie. La final, m-am dus la directorul tehnic să vorbesc cu el. A crezut că sunt un oarecare care vrea să dea probe. Pentru că, am aflat, erau mulți careveneau la fel ca mine. Dar când a aflat cine sunt și care este situația mea, m-a preluat și, după suspendarea de un impusă de UEFA pentru că am plecat fără dezlegarea clubului, am început să joc pentru Steaua Roșie. Mi-a mers extraordinarși acolo! Am câștigat trei campionate, o cupă, am jucat alte două finale. Am câștigat Cupa Campionilor, Cupa Intercontinentală. O echipă extraordinară!
– Apoi?
– Din Iugoslavia, dacă erai jucător foarte talentat, după vârsta de 27 de ani aveai voie să pleci în străinătate. Ceea ce am și făcut.
– Steaua București sau Steaua Roșie? Cine era mai bună?
– Steaua București era mai experimentată. Steaua Roșie avea jucători mai talentați, dar mai indisciplinați tactic, mai individualiști.
– Cine a fost cel mai bun coleg?
– Domnul Balint (zâmbește), cel mai bun coleg, prieten. M-am înțeles foarte bine și cu Hagi când a venit la Steaua. Petreceam mult timp împreună.
– Dar cel mai petrecăreț?
– Cu toții ne distram. Dansam, ascultam muzică. Gabi era mai modern, cumpăra casete cu AC/DC, noi eram cu muzica autohtonă, ne plăcea o vioară, un acordeon. Gabi mă certa mereu: ”Iar ai venit cu muzică sârbească?!”.
”Maradona parcă prelua cu mingea cu mâna”
– Care a fost cel mai puternic adversar împotriva căruia ați jucat în carieră?
– Din România, Cămătaru era un atacant puternic, dar eu, jucând libero, nu prea aveam contact direct. Eu eram mai ferit de contact. La duelurile fizice era treaba lui Bumbescu. Vaișcovici era un atacant dificil, Vlădoiu la fel, era puternic,înfipt în teren, el a fost bombardier și la Steaua, și la Dinamo, și la Rapid. Am jucat și contra lui Mircea Sandu, și a lui Dudu Georgescu la apusul carierei. Pe plan internațional, Souness, Van Basten, Gullit, Matheus, Briegel sau englezii careaveau un joc de cap extraordinar. Hugo Sanchez era foarte murdar în joc, tot timpul căuta să te țină, dacă puneai și tu mâna, dădea cu cotul. Tot timpul protesta, te împingea și apoi fugea ca să nu vadă arbitrul. Am jucat și împotriva lui Maradona când juca la Sevilla, era foarte greu de ținut, trebuiau să fie doi. Unu la unu nu-l vedeai, parcă prelua mingea cu mâna.
– Care a fost cel mai sever antrenor?
– Eu am avut doi antrenori în România și la echipa națională: nea Puiu Iordănescu și nea Imi. L-am prins puțin și pe nea Gică Constantin care îmi spunea în loc de Belodedici, Milutinovici. Îi spuneam că sunt Belodedici, dar el zicea: ”Lasă, mă,că știu ce ești tu! Știi cine a fost Milutinovici? Ăla a fost fotbalist, nu tu!”. Jucase el cu Milutinovici și de aceea îmi zicea așa. Nea Puiu era mai sever, nea Imi era un om extraordinar, un gentleman, un Sir. Nea Imi trebuia să lucreze cu fotbaliști consacrați, experimentați, care îl înțelegeau, cu tinerii mai greu. Vorbea foarte frumos, oferea explicații pe care trebuia să le înțelegi. Nea Imi ne dădea niște sfaturi foarte prețioase!
– Ați avut întâmplări haioase cu domnii Iordănescu sau Ienei?
– Ce-i făceam lui nea Imi eu cu Gabi și cu Gică… Îi puneam pastă de dinți pe clanță când venea în control, se supăra, voia să pară mai dur, dar nu reușea, râdea și el. Nea Puiu era mai sever, el ajungea să mai și ia masa și să o arunce!
”Și fata mea îmi spune Belo”
– Cine v-a pus porecla ”Căprioara”?
– Nu știu exact. Parcă un comentator, un domn care comenta meciuri. Parcă atunci când eram la Luceafărul s-a spus la televizor că am o alergare ca o căprioară. Mie nu mi se părea că am o viteză ca prietenul meu Lăcătuș, poate din cauzaeleganței să mi se fi spus așa. În satul meu, lumea îmi spunea Mile, iar după ce am plecat de acolo m-au strigat Belo. Și în ziua de azi îmi spune lumea Belo, până și fata mea îmi spune Belo!
– Care e cel mai frumos moment de la echipa națională?– Era să trăim, dar nu am trăit. Am fost cât p-aci să trăim un moment extraordinar, dar tot din greșeală nu am reușit. Așa ne caracterizează greșelile astea… Calificările la campionatele europene și mondiale au fost cele mai frumoase momente, cea mai bună perioadă a noastră, acei 10 ani de calificări consecutive la turneele finale.
– Înaintea meciului cu Argentina care era starea de spirit? Vă așteptați să câștigați?
– Nu ne așteptam, noi ne gândeam să jucăm bine, studiasem adversarul foarte bine și fiecare știa ce trebuie să facă. Normal, ne gândeam că dacă ne închidem bine îi putem surprinde pentru că aveam jucători foarte buni.
– Multă lume spunea atunci că doar Brazilia putea opri România dacă ar fi trecut de Suedia la penalty-uri…
– Astea sunt păreri de chibiț, oamenii de pe stradă sau cei care vorbesc la televizor. Eu știu că am slăbit 4 kilograme, știu că eram obosiți bine, că trei jucători nu jucau. Acum nu știu cum erau brazilienii, dar aveau un plus față de noi, aveau experiență, iar noi mai multă emoție decât ei. Dacă ai emoții mai mari, te împiedică să dai randamentul maxim. Trebuie să te gândești cum să respiri, ai picioarele grele, altă problemă, cum să le eliberezi. Astea sunt gânduri în plus pe care nu trebuie să le ai.
– Credeți că vom mai avea o generație de excepție?
– E greu! Nu suntem pregătiți acum pentru asta, dar e posibil să se schimbe niște lucruri. Ar fi nevoie de o decizie guvernamentală ca toate satele să aibă centre sportive, curțile școlilor să aibă terenuri de baschet, handbal,volei, fotbal, iar profesorii să fie obligați să scoată copiii la sport, să începem de jos.
– Credeți că ar fi oportună deschiderea unui centru cum era Luceafărul înainte de Revoluție?
– Nu știu dacă merg acum centrele astea. Înainte se dădea ordin, se aduceau cei mai buni jucători și nu putea să spună nimeni nimic. Acum sunt oameni cu bani, care investesc și care hotărăsc dacă vor să investească sau nu în copii. Trebuie cum au făcut spaniolii, au dat ordin ca toate satele să aibă centre sportive, cu piscină, terenuri de fotbal, baschet, tot ce trebuie, iar copiii au ieșit la sport. Au început să joace între ei, școlile să facă între ele campionate. Ceea ce se face și acum, dar e prea puțin. Asta ar trebui făcut în fiecare săptămână, cum făceam noi.
– Cum vedeți grupa de calificare la Euro 2016?
– O să ne fie destul de greu cu grecii, cu Finlanda, dar și cu ungurii pe care, totuși, de ani de zile îi tot învingem, îi punem la punct. Își vor lua și ei măsuri.
”Eram sătul de cantonamente, așa că nu m-am făcut antrenor”
– V-ați gândit vreodată să antrenați după ce ați terminat cariera de jucător?
– M-am gândit, am avut și oferte, dar nu am vrut să fac munca asta. La început eram sătul de echipament sportiv, de cantonamente, abia așteptam să scap de ele pentru că am trăit o viață închisă, programată. Acum te duci să te culci, acum
mănânci, nu ai voie să faci aia sau ailaltă. Nu am vrut să stau iar pe teren, să călătoresc, să stau în cantonamente. Am stat să mă gândesc cam mult, a trecut timpul și apoi a fost târziu să mai încep o carieră în antrenorat, deși am avut oferte de la prietenul meu Gabi Balint să merg cu el, să revoluționăm noi lumea fotbalului, dar nu m-am dus.
– Păstrați amintiri de la meciurile în care ați jucat?
– Încă nu am hotărât să îmi fac muzeu, așa am în plan să îmi strâng tot ce am păstrat din cariera mea de jucător. Am și poze, filme de la meciurile importante în care am jucat. Nu eram un colecționar, nu am tricouri pentru că eu nu mergeam să schimb tricouri cu adversarii. Dacă veneau la mine să schimbe, făceam schimb, altfel nu. Pe mine nu mă atrag lucrurile materiale, nu-mi place să am mașini extravagante, de exemplu.
Carte de vizită
Miodrag BelodediciData naşterii: 20 mai 1964 (Socol, Caraş-Severin)
A jucat la: Minerul Moldova Nouă (1978-1981), Luceafărul Bucureşti (1981-1982), Steaua (1982-1988, 1998-2001), Steaua Roșie Belgrad (1989-1992), Valencia (1992-1994), Valladolid (1994-1995), Villarreal (1995-1996), Atlante Mexico City (1996-1998)
A debutat în Liga 1 pe 5 martie 1983: Steaua – Poli Iaşi 1-0
Meciuri / goluri în Liga 1: 235 / 21
Palmares: 6 titluri, 3 Cupe ale României cu Steaua, două Cupe ale Campionilor cu Steaua București (1986) și Steaua Roșie Belgrad (1991), 3 titluri și o Cupă a Iugoslaviei cu Steaua Roșie, Supercupa Europei cu Steaua (1987), Cupa Intercontinentală cu Steaua Roşie (1991)
Selecții / goluri la naţională: 55 / 5
