TRICOLORII ÎN ANTALYA: POVESTEA DESPRE FOTBAL ȘI NAȚIONALĂ A PORTARULUI CARE LA 18 ANI APĂRA LA STEAUA, IAR LA 19 ANI REPREZENTA ROMÂNIA

Foto: Mediafax

 

Drumul lui ”Țețe” Moraru în fotbal e o aventură care te cucerește: de la anii în care a apărat poarta echipelor Steaua și Dinamo, marile meciuri contra lui Cruyff, Tigana și Rush, la partidele în care a jucat pentru România, cu episodul Euro ’84, și până la anii recenți, în care a pregătit aproape toți portarii convocați la loturile de juniori, tineret și seniori.

 

– Domnule Moraru, de ce fotbal? Cum a început totul? 

– Casa mea părintească era foarte aproape de stadionul Metalului București, în groapă la Pantelimon. Aveam și un văr care juca la seniori la Metalul, unul din cei mai mari jucători din istoria clubului, Ștefan Georgescu. În 1966, la 10 ani, m-am dus și m-am înscris la fotbal. 

 

– Cât de mult contează să copilărești în jurul stadionului…

– Păi, în ziua de azi, lipsa infrastructurii sportive e o mare problemă nu doar pentru fotbalul de performanță. E o mare problemă și pentru fotbalul de masă. Când ai stadionul lângă tine, vezi tribunele, jucătorii, simți atmosfera, nu ai cum să nu faci sport. Infrastructura și școala sunt cele mai importante. Pentru că, pe vremea mea, ora de sport era tratată foarte serios și de profesori, și de elevi. 

 

– Ce fel de echipă era Metalul București? 

– Fără să exagerez, deși atunci era în Divizia B, cred că acum s-ar fi luptat pentru titlu în Liga! Vorbim de o echipă care a jucat semifinale de Cupa României, care a învins Craiova lui Oblemenco și Deselnicu… Clubul depindea de Uzina “23 August”, avea forță.

 

– Cum ați ajuns titular la 17 ani în Liga 2?

– Am fost întâi campion național de juniori, deși eram rezervă. Eram cu 4 ani mai mic decât cei din echipă! Apoi, s-a introdus regula care te obliga să ai un junior pe teren și am devenit titular la seniori. 

 

Cele mai frumoase 3 momente din cei 25 de ani în Liga 1

 

– De unde vine porecla “Țețe”? Știu doar că din perioada junioratului.

– Păi chiar dintr-un cantonament cu juniorii Metalului. Fiind mai mic, după cum ți-am spus, dormeam mai mult în cantonamentele montane. O dată, la Bușteni, un coleg mi-a zis: “Dormi de parcă te-a ciupit musca țețe!”. 

 

– Cum de v-a transferat Steaua din eșalonul secund?

– Steaua avea o colaborare bună cu Metalul. Înaintea mea, l-au luat pe Radu Troi. Eu am fost îndrumat și convins de marele portar Voinescu, cel care era secund la lotul național de juniori și mă cunoștea foarte bine. Voinescu a fost unul din cei mai mari portari ai României. Pe vremuri, Steaua și Dinamo chiar nu se refuzau, poate că acum se mai fac nazuri. 

 

– La 18 ani, debut în Liga I. Tocmai în Dinamo-Steaua!

– Da, a fost minunat. Țin minte că, în presa vremii, cronica meciului a făcut-o Ioan Chirilă și mi-a dat nota 8. Contau enorm notele pentru fotbaliști, era o mândrie să vezi o notă mare, era un sistem de evaluare.

 

– Ați avut emoții mari? 

– Daaa, clar! În primul rând, nu mă așteptam să apăr, că eram la început. Teașcă era antrenor, iar titular era un alt mare portar, Iordache. Dar Iordache a plecat cu echipa națională într-un turneu în Germania și a făcut acolo o criză de apendicită. Așa a fost soarta, el s-a operat la întoarcere, așa că am apărat eu. Dar am avut emoții mai mari când am intrat prima oară în vestiarul Stelei…

 

Cele mai frumoase 3 momente din cei 13 ani la echipa națională

 

– Vă copleșeau numele coechipierilor?

– Sigur. Păi erau oameni de echipă națională, Iordănescu, Liță, Sătmăreanu, Pantea, Vigu, Sameș…

 

– Ați debutat în cupele europene pe Camp Nou, 1-5 cu Barcelona. A fost prea mult, prea repede?

– Nu neapărat pentru mine. Am luat gol și de la Cruyff, dar din penalty. Dar era diferență uriașă per total între fotbalul nostru și fotbalul lor. De la noi, nici jucătorii de națională nu puteau să facă față cred la acel moment. Noi jucam puține meciuri internaționale, n-aveam experiență. Deși, una peste alta, a fost o perioadă foarte frumoasă la Steaua.

 

– Și atunci de ce ați plecat la Sportul?

– Steaua l-a vrut pe Rică Răducanu. Deși el era cu 10 ani mai mare ca mine, m-am gândit că, dacă vine el, pierd postul de titular. Asta am crezut eu. Așa că am plecat la Sportul. N-a fost o trecere tocmai ușoară, transferul s-a rezolvat prin Nicu Ceaușescu.

 

– Dar ați renunțat la cupele europene, pare un pas înapoi.

– Sincer, a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea de fotbalist. Mă antrenam de plăcere și jucam de plăcere. Lipsa presiunii și caracterul jucătorilor compuneau o senzație aparte. Aveam studenți și profesori în echipă, eram o echipă cu bun simț, fără să câștigăm prea mulți bani, comparativ cu Steaua sau Dinamo. Ce-i drept, după o vreme, am simțit lipsa înaltei performanțe. Și lipsa echipei naționale. Așa că m-am dus spre Dinamo.

 

– De ce nu la Steaua, înapoi? 

– Am simțit că la Dinamo trebuie să merg. Nici nu m-am gândit să mă mai întorc la Steaua, nu știu de ce. 

 

– Sunteți, așadar, stelist sau dinamovist? 

– Dinamovist.

 

– Cum a fost trecerea, nu v-au privit cu ochi răi steliștii?

– Am fost privit cu ochi răi încă de la Sportul, pentru că am bătut în Ghencea cu 1-0 la câteva luni după ce am plecat de la Steaua. Dar galeriile nu erau așa atunci, nu erau atât de rele. Anumitor jucători și antrenori de la Steaua le-a părut totuși rău că am plecat, nu fuseseră de acord. Am fost și eu încăpățânat, trebuie să recunosc.

 

– Cum era atmosfera la Dinamo?

– Am găsit o echipă aflată într-o perioadă de tranziție, care avea nevoie de ”plombe”. Nicușor Vlad, Orac și eu am venit să legăm o echipă alături de cei care erau deja. Trebuia să ne construim drept continuatori după dominația Craiovei. 

 

– Și, curând, ați eliminat Inter Milano din cupele europene…

– A fost episodul care a consfințit nașterea echipei mari a lui Dinamo din anii ‘80. A fost un moment decisiv. Apoi, am scos pe Hamburg, care era antrenată de Ernst Happel. A urmat Liverpool, care, din nefericire, ne-a eliminat. Dar, să fiu sincer, dacă Ionel Augustin marca pe Anfield nu știu dacă nu ne calificam noi! A scăpat Augustin singur cu portaru, cursă de la mijlocul terenului, și a șutat în bară. 

 

– Eliminat de Liverpool unde jucau Dalglish, Rush și Souness, apoi de Bordeaux cu Girard, Giresse și Tigana, iar apoi de Vardar Skopje! Cam mare căderea, nu? 

– Începuse declinul la Dinamo, se crease un pic de haos, please Cornel Dinu, venise Cernăianu… Cam atunci a apus Dinamo.

 

– Ați câștigat atâtea Cupe ale României. Cum era această competiție?

– Cine nu avea putere să lupte pentru titlul de campioană, își dădea sufletul în Cupă! Nu mai spun de echipele din eșaloanele inferioare, care mâncau pământul. Erau meciuri foarte frumoase, foarte tari, au un loc deosebit în sufletul meu. Finala, indiferent cine juca, umplea de fiecare dată Stadionul “23 august”. 

 

– După 1989, o destinație cumva neașteptată: prima ligă din Norvegia. Cum ați ajuns acolo?

– Mircea Lucescu m-a recomandat, clubul IK Start căuta portar și mijlocaș. Mircea Lucescu l-a recomandat pe Orac în Elveția, și pe mine în Norvegia. 

 

– La IK Start era atunci un tânăr care avea să ajugă unul dintre cei mai iubiți jucători norvegieni, Eric Mykland. Vă amintiți de el?

– Cum să nu! Avea 18-19 ani și era jucător amator. Vindea la magazinul cu articole sportive și, în paralel, lucra și la o spălătorie auto. Dar era jucător!

 

– Capitolul din cariera dumneavoastră legat de echipa națională începe la 19 ani, erați incredibil de tânăr. Cum ați ajuns să apărați pentru România?

– Și aici am avut șansă! Rică Răducanu era titular de drept, dar se accidentase. Rezerva lui era un portar elegant, cu foarte bune calități, Silviu Iorgulescu. Doar că acesta, la un antrenament, cred că a avut un conflict cu colectivul tehnic al naționalei de atunci, condus de Ștefan Kovacs și compus din Dumitru Nicolae Nicușor și Valentin Stănescu. Așa că am fost titular la Salonic, împotriva Greciei, în Cupa Balcanică. 

 

– Cum a fost la Euro ‘84?

– A fost foarte frumos, firește. Dar și destul de greu pentru noi, pentru jucători. Dinamo și Craiova erau angrenate în cupele europene, ele furnizau mulți fotbaliști la lot. Regretatul Costică Ștefănescu a făcut un calcul și reieșea că, dintr-un an calendaristic, am stat aproape 260 de zile în cantonamente! Se oprea Divizia A și câte două săptămâni pentru un meci al României, dacă așa se decidea. 

 

– Ați fost coleg de echipă cu Anghel Iordănescu, acum sunteți colegi în același staff tehnic. Trecerea aceasta a fost grea?

– Mulți se miră cum de-am putut să rezist 20 de ani alături de Anghel Iordănescu. Dar se miră cei care nu îl cunosc. Deși poate că pare dur la prima vedere, eu îți spun că este foarte corect. Cere profesionalism maxim pe fiecare zonă de activitate la lot. Și are o disciplină de fier, dar aceasta este esențială pentru succes.

 

– Cum ați ajuns să lucrați ca antrenor lângă Anghel Iordănescu?

– Când el a devenit selecționer, după celebrul episod Kosice și plecarea lui Cornel Dinu, mi-a solicitat să renunț la postul de antrenor principal la nivel juvenil pe care îl aveam la Dinamo și să pregătesc portarii la echipa națională.

 

– Cum începuse cariera de antrenor?

– Pregăteam două grupe de copii la Dinamo, în 1993. În una din ele era și Marica. Am luat-o de jos și în antrenorat, ca și în cariera de jucător. Am urmat toate etapele, iar asta contează enorm! Nu știu dacă e bine sau rău, dar au trecut aproape 16 ani până am ajuns la prima categorie de antrenor.

 

– Chiar, nu v-a fost greu să puneți mănușile în cui?

– Norvegienii de la IK Start mă apreciau, mi-au oferit să prelungim contractul pe încă doi ani. Dar am simțit că e momentul să mă opresc. Să mă dedic total acestei cariere. Și chiar asta am făcut, am urmat cursuri UEFA dedicate antrenorilor de portari, la Amsterdam, Dublin și Belgrad. Am vrut să mă pregătesc permanent. Poate că o vreme poți să antrenezi din experiență, dar pentru performanță ai nevoie de formare, în mod clar.

 

– Cum evaluați actuala generație de jucători din circuitul echipei naționale?

– S-au schimbat multe în fotbal și se schimbă uluitor de repede și acum. Uite, ca să exemplific pe zona portarilor, cine se gândea în trecut că un portar trebuie să aibă joc de picior foarte bun, ba chiar să lovească mingea la fel cu ambele picioare, să facă joc de libero… Generația 1994 a fost foarte bună, nu știu dacă putem face comparații acum. Cei de atunci erau crescuți cu fotbalul la zi, proveneau dintr-un sistem, cei mai mulți, de tipul Luceafărului, cu pregătire centralizată. Chiar și așa, fără Hagi nu știu dacă obțineau acele performanțe.

 

– Care ar fi punctele forte ale tricolorilor de azi?

– E o chestiune care pare a fi de detaliu, dar este foarte importantă, și am observat-o în timp, în comparație cu alte generații. Cei de acum nu au trac, au o îndârjire pozitivă, joacă orice-ar fi și indiferent cine le stă în față, fără să piardă din încredere. Veți vedea și la Euro, în Franța! 

 

– Cum vedeți parcursul la turneul final din vară?

– În preliminarii am avut parte de o grupă destul de echilibrată, cu un mic plus pentru noi, față de Irlanda de Nord și Ungaria. Dar în Franța, ca fost jucător și ca antrenor îți spun, va fi cu totul altceva pentru că se modifică total strategia de abordare. Fiecare meci necesită un tratament specific la un turneu final. Și, mai mult decât orice, contează primul meci. Acolo nu e prea bine să pierzi. Știu că va fi Franța, că e debutul turneului, dar contează enorm să nu pierdem.

 

”Dumitrache: cel mai mare atacant pe care l-a avut România, detentă incredibilă” ● ”Dudu Georgescu: groaznic să îl ai adversar” ● ”Cămătaru: puternic, extrem de puternic”

 

”Ne-a făcut «varză» Peter Withe, de la Aston Villa, în cupele europene. Nimeni de la Dinamo nu putea să îi facă față, avea o forță teribilă, ne dărâma ca pe popice!”

 

”Stelea și Prunea, diferiți ca stil, nu poți să spui care a fost mai talentat, Lobonț, Tătărușanu și Pantilimon”

 

● Tătărușanu: ”Portar foarte bun pentru Europa, nu doar pentru România. Greșește foarte rar, are tehnică foarte bună, un joc bun de picior”

● Pantilimon: ”Nu cred că e mare diferență de stil între el și Tătărușanu, ține de inspirația selecționerului să aleagă pentru fiecare meci”

● Silviu Lung jr.: ”Este pe merit al treilea portar al naționalei, cred că e cel mai bun din Liga 1, peste toți portarii străini din campionat”

● Bălgrădean: ”Dacă va apăra constant, cred că se va lupta cu Silviu pentru al treilea loc de portar în lotul pentru Euro 2016”

● Niță: ”La ce investiții văd că face Steaua acum pentru grupa Liga Campionilor, Niță și Cojocaru sunt sub ce țintește Steaua. Niță e un portar ok pentru Liga 1, iar Cojocaru e prea tânăr”

● Buzbuchi: ”Are perspectivă, îl știu și de la lotul de juniori, sigur va deveni titular la Viitorul din sezonul următor”

DUMITRU MORARU