În primul interviu acordat din postura de selecționer al echipei naționale a României, Christoph Daum povestește cum a încercat să-l transfere pe Lăcătuș la Köln, vorbește despre caracteristicile fotbaliștilor români și își explică filozofia de antrenor.
– Domnule Daum, care a fost primul contact pe care l-ați avut cu fotbalul românesc?
– A trecut mult timp de la primul meu contact cu fotbalul românesc, dar ne aducem bine aminte, cu toții, de meciul din Cupa Campionilor Europeni dintre Steaua București și Barcelona și de jocul cu AC Milan din 1989. 1986 și 1989 au fost anii în care am cunoscut mai bine fotbalul românesc, apoi, anii ‘90, în care naționala României a fost una dintre cele mai bune din lume. Desigur, am urmărit toți jucătorii români atunci. Pot să vă spun că, în 1990, la Cupa Mondială, am fost în Italia și am încercat să-l conving pe Lăcătuș să vină să joace la FC Köln, pentru că era la momentul acela jucătorul pe care mi-l doream din naționala României. Dar aveați, desigur, și alți jucători extraordinari, care au influențat timp de un deceniu fotbalul mondial. Fotbalul românesc mi-e cunoscut de foarte mult timp și mi-a fost întotdeauna foarte apropiat.
– Ați primit de-a lungul anilor vreo ofertă de a antrena o echipă de club din România?
– Nu am primit nicio ofertă de la vreo echipă de club. Am avut contacte cu cluburile mari din București, pentru că eram interesat și de jucătorii lor, dar din aceste discuții nu s-a materializat nimic concret. Am avut contacte bune la Dinamo București, Steaua București, iar apoi la alte cluburi care s-au dezvoltat în afara Bucureștiului. Jucătorii acestor cluburi erau interesanți pentru noi și am avut contacte bune, dar nu am primit niciodată oferte să devin antrenor de club în România.
– Ce părere aveți, în general, despre fotbaliștii români? Există o trăsătură specifică a acestora?
– Cred că există foarte multe caracteristici, în primul rând calitățile tehnice. Sunt jucători care știu să te ia prin surprindere, care practică un fotbal atractiv. Cum spuneam, fotbalul românesc a influențat timp de un deceniu fotbalul mondial și prin mulți jucători extraordinari, indiferent că era vorba de Stelea, de Popescu, de Lupescu sau de Dorinel Munteanu, recordmanul selecțiilor la națională. Apoi Hagi, Răducioiu, Lăcătuș, Dan Petrescu. Toți aceștia au fost jucători de calitate, care au jucat în ligile de top ale Europei și care au adus o imagine pozitivă fotbalului din România.
– Vă amintiți vreun meci al echipei naționale de fotbal a României care să vă fi impresionat de-a lungul anilor?
– Jocurile extraordinare au fost, desigur, în anii ‘90, când România a participat cu regularitate la Campionatele Europene și Mondiale. Îmi amintesc, de exemplu, de meciul împotriva Argentinei, care a fost unul extraordinar și care a fost, de fapt, partida turneului, despre care și astăzi mulți vorbesc cu admirație. Să amintești de un singur meci e greu, din nenumăratele pe care le-am văzut, pentru că există riscul să omit unele dintre ele. Din anii ‘90 putem vorbi despre cel puțin 10 partide ale României care fac parte din momentele memorabile ale fotbalului mondial.
– Ați fost expert invitat pentru Bild și pentru televiziunea austriacă la Euro 2016. Ați identificat vreo surpriză tactică pe durata turneului final?
– Nu, nu există nicio surpriză tactică, dar există mici modificări, care pot fi urmărite pe parcursul unor decade, deci pe perioade de minimum 10 ani. Ce s-a văzut deja la Mondialul din Brazilia continuă și la Europeanul din Franța. Echipele pun tot mai mult preț pe o defensivă bună, care să împiedice primirea golurilor, și pe viteza contraatacului. Iar trecerea spre elemente pe care le considerăm atractive, adică jocul cu trei atacanți, pressing agresiv, urcarea cât mai mult în jumătatea adversarului, nu se mai vede decât în situații excepționale. Se constată o înclinație spre fotbalul de siguranță, cu o defensivă bine organizată, iar acum trebuie să găsim din nou echilibrul, pentru ca inițiativa să revină și nu doar să așteptăm greșelile adversarului. Schimbarea trebuie să aibă loc și în mințile jucătorilor.
– Care este jucătorul pe care v-ați fi dorit să-l antrenați, dar nu ați avut ocazia în cariera dumneavoastră?
– Dacă vorbim despre jucătorii români, atunci este starul mondial Hagi, de la care am învățat multe trucuri, pe care le-am preluat și le-am predat mai departe. Renumita trecere a lui Hagi, când își depășea adversarul spre mijloc dinspre exterior, făcând o fentă spre exterior, iar apoi își trăgea piciorul spre interior, depășind apărătorul. I-am familiarizat și pe jucătorii mei cu acest truc renumit al lui Hagi, dar, desigur, că trebuie să ai abilitatea de a-l face, iar Hagi era născut cu el și, cu toate că era știut de toți, doar el putea să-l aplice cu succes. Aș spune și Dorinel Munteanu, care era un jucător cu spirit de echipă. El se punea întotdeauna în slujba echipei. Pe când Hagi era mai degrabă un lider și un solist, Dorinel Munteanu era un jucător absolut de echipă și un fotbalist de top. Mi-ar fi făcut plăcere să lucrez cu Cristian Chivu, dar nu l-am putut convinge să plece de la Roma. L-aș fi antrenat cu plăcere, cum vă spuneam, pe Lăcătuș, pe Niculescu, și au fost mulți jucători de top. Aproape că l-am adus pe Lupescu de la Leverkusen la Beșiktaș. Am fost în contact cu atât de mulți jucători… Sunt mulți, dar Gheorghe Hagi chiar a fost de excepție.
– Care ar fi trei reguli, să spunem, pe care jucătorii antrenați de dumneavoastră trebuie să le respecte orice ar fi?
– Cea mai importantă regulă este ”tratează-i pe ceilalți așa cum vrei să fii tratat!”. Și cred că, dacă această regulă este aplicată, atunci se lucrează corect. A doua regulă ar putea să sune așa: ”Nu întreba ce poate face echipa ta pentru tine, ci întreabă-te ce poți face tu pentru echipă”, ceea ce înseamnă că trebuie să reușim să transformăm calitățile individuale în calități de echipă. Iar apoi aș mai spune: ”Orice s-ar întâmpla, nu renunța niciodată!”. Exprimat în engleză ar fi: ”Niciodată, sub nicio formă, nu renunța, treci peste, ocolește, treci prin, dar niciodată nu renunța!”. Sunt câteva afirmații-cheie, care au contat totdeauna pentru mine, pentru viața mea, pentru echipele mele, pentru jucătorii mei și care au condus la succes atât pe teren, cât și în afara lui, iar fiecare a putut să-și urmeze destinul cu responsabilitate.
– Și acum o întrebare la modă: Messi sau Cristiano Ronaldo?
– Amândoi. De ce să mă decid pentru unul dintre ei acum?! Dacă aș avea posibilitatea, i-aș lua pe amândoi, pentru că au calități diferite. Cristiano Ronaldo e mai degrabă un jucător de profunzime, care știe foarte bine să lovească mingea cu capul, iar Messi mai degrabă driblerul, care joacă în jurul unui asemenea vârf. Deci, dacă aș putea, amândoi. Dacă aș avea o echipă care împinge adversarul cât mai departe și care își face jocul în jurul careului de 16 metri, atunci l-aș alege pe Messi. Dacă ar trebui să joc mai mult la mijlocul terenului, atunci mizez mai degrabă pe Cristiano Ronaldo, datorită forței lui de joc, iar la jocuri strânse sunt decisive fazele clasice de gol. Datorită abilității sale de lovire a mingii cu capul, l-aș alege din nou pe Cristiano Ronaldo, deci un mic avantaj pentru Ronaldo. Dar amândoi sunt jucători de clasă mondială.
– Știu că arta motivării ocupă un loc esenția în filozofia dumneavoastră de antrenor. Cum se poate adapta în cazul echipelor naționale arta motivării când antrenorul petrece mai puțin timp într-un an cu jucătorii decât în cazul unei echipe de club?
– Motivarea e adeseori un termen greșit înțeles sau utilizat. Motivarea nu e nimic altceva decât comunicare corect aplicată, ceea ce înseamnă ca în colaborarea cu ceilalți să stabilești obiective comune, cu care jucătorul să se identifice. Neapărat, jucătorul trebuie să găsească sens în aceste obiective. Doar dacă vede sensul obiectivelor, atunci acesta se va identifica sută la sută cu ele. Nu pot să fac un jucător sau pe altcineva să întreprindă ceva de care nu e convins, dar împreună putem concepe strategii, în plan mental, pentru că mentalul și tot domeniul gândirii și simțirii influențează în mod deosebit întâi succesul, apoiși trăirile pe care le am. Motivarea, în spiritul creării unei atmosfere în care fiecare să dea performanța maximă, în spiritul ajutării jucătorului să se concentreze sută la sută. Motivarea ca recunoaștere și găsire a sensului și a utilității, ceea ce înseamnă că motivarea trebuie să corespundă scopurilor, să aibă sens și să fie utilă. Pot să fac împreună cu dumneavoastră timp de un minut exerciții care cred că vă vor spori imediat motivarea.
– Ce relație vă doriți să aveți cu jurnaliștii din România sau ce relație vă așteptați să aveți cu presa de aici?
– Este întotdeauna important să avem un climat deschis, onest, dar în primul rând de respect. Respectul este foarte important pentru mine, respect pe care îl acord tuturor jurnaliștilor, pentru că au o profesie foarte importantă. Vom lua în considerare toți jurnaliștii, indiferent de publicația, postul de radio, televiziunea, portalul pentru care lucrează. Sperăm, pornim de la premisa, că și mediile de informare respectă regulile care sunt importante pentru noi, ca echipă, ca echipă națională. Dacă ambele părți respectă regulile, putem colabora foarte bine. Dacă ar fi să ne descriu relația prin imagini, atunci aș spune că ambele părți navigăm pe aceeași mare, dar în bărci diferite. Să înțelegem că ne suntem necesari unii altora. Noi avem nevoie de presă, presa are nevoie de noi, iar dacă vom avea o colaborare respectuoasă, atunci cred că vom putea interacționa bine și spre satisfacția reciprocă. Asta este ce urmăresc.
– Cum l-ați descrie în câteva cuvinte pe Christoph Daum ca antrenor și ca om?
– Nu ajung câteva cuvinte să-i descrii toate fațetele acestei persoane și, în primul rând, e vorba ca fiecare să recunoască în el pe cineva care trăiește 24 de ore pentru fotbal. Mi-a spus odată un jurnalist: nu merge să trăiți 24 de ore pentru fotbal, pentru că mai trebuie să dormiți câteva ore. I-am spus: aveți dreptate, dar și când dorm, visez fotbal. Și atunci, fotbalul e prezent, fotbalul e viața mea. Chiar dacă pentru unii este doar un joc, fotbalul e viața mea. Îmi sunt la fel de importanți copiii, familia mea și, dacă mai am puțin timp liber, atunci citesc cu plăcere o carte bună, merg la un concert bun, nu trebuie să fie de muzică clasică, am fost și la concerte pop . De curând, am fost la Amsterdam la un concert al lui Neil Diamond, un interpret din tinerețea mea și a fost fantastic, la fel și la alte concerte unde am participat. Merg și în concediu, pentru deconectare, și fac ceea ce eu numesc ”meditație activă” sau joc golf. Și chiar dacă sunt permanent în conflict cu timpul cred, totuși, că fiecare ar trebui să-și planifice câteva procente din timpul pe care îl are pentru familie, pentru prieteni, pentru propriul corp și pentru sănătate. Pentru că numai când îmi merge mie bine pot să le fiu alături celorlalți și să-i ajut.
