Pentru 15 copii ucraineni din Odesa, 1 aprilie ar fi adus Ziua Râsului, sărbătorită anual în orașul lor. Au fost forțați să fugă din calea războiului în România, unde fotbalul oferă o fereastră către normalitate și o fărâmă de speranță că au la ce să revină acasă.
Complexul Tei din București e animat constant de zgomotul mingilor lovite pe terenurile de tenis și de ecoul baloanelor șutate de cei care se antrenează pe terenurile din baza sportivă. Agitația de pe terasa hotelului și amalgamul de cuvinte rostite în ucraineană sunt mai degrabă neobișnuite, însă. Vreo 20 de băieți lovesc mingi de fotbal de asfalt și pasează de la unii la alții.
O parte dintre ei au adoptat deja echipamentele naționalei României, primite cu câteva zile în urmă; ceilalți le poartă pe cele cu care au trecut granița, ale echipei Athletic Odessa, clubul la care obișnuiau să joace acasă. În jurul lor sunt mamele, femei de diferite vârste.
Aici sunt cazate în jur de 15 familii ucrainene care au plecat săptămânile trecute din Odesa, din cauza invaziei rusești în Ucraina. Băieții cei mai mari din grup n-au mai mult de 15-16 ani; copiii cei mai mici sunt purtați în brațe sau cărucioare de femei și sunt prea mici să țină în mâini o minge de fotbal de dimensiuni obișnuite. Sunt toți parte a grupului de 130 de ucraineni pe care Federația Română de Fotbal i-a preluat, în cadrul campaniei „Pentru fotbal, pentru viață”.
Pe Oleksandr îl zărești ușor în grup, chiar dacă are o atitudine mai degrabă timidă. La 13 ani, e printre cei mai mari și poartă echipamentul echipei de acasă. E fundaș dreapta, dar uneori antrenorul îl mai folosește și ca mijlocaș la închidere. Joacă fotbal de la 7 ani, după ce a încercat să practice karate. Antrenorul de atunci l-a convins să continue cu fotbalul, însă mama lui Oleksandr, Inna, crede că un rol l-a avut și colectivul: i s-a potrivit mai bine un sport de echipă, decât unul individual.
Athletic Odessa e un club de copii și juniori care a pornit acum aproape 10 ani la drum pe terenuri improvizate, povestește Inna. Antrenorii sunt cei care au atras tot mai mulți copii, cât să ajungă acum la grupe de vârstă începând de la U7 și terminând cu U19. După cum îi spune numele, Athletic Odessa e inspirat de valorile lui Atheltic Bilbao, echipă recunoscută în Europa pentru academia de fotbal și importanța acordată talentelor crescute în zona Țării Bascilor – ucrainenii folosesc filosofia academiei Bilbao ca inspirație.
Din Spania vine și una dintre echipele preferate ale lui Oleksandr: Real Madrid. Nu ezită să-l numească pe Andrei Șevcenko fotbalistul lui ucrainean favorit, chiar dacă ține cu Șahtior Donețk, rivala lui Dinamo Kiev, echipa la care a crescut marele atacant. Zâmbește larg când aude numele lui Mircea Lucescu și Răzvan Raț, iar Inna îl completează, vorbind despre asemănările pe care le vede între România și Ucraina de când a ajuns la noi în țară, în urmă cu o săptămână.
Suntem două popoare cărora le place să se distreze, spune, amintind de toate evenimentele care obișnuiau să coloreze Odesa înainte de război. În mod normal, pe 1 aprilie ar fi avut Ziua Râsului; anual, organizau Zilele Filmului, la care veneau și oamenii din localitățile dimprejur; vara, orașul care mai e numit „Perla Mării Negre” era animat de mii de turiști.
Când au pornit însă spre România, Inna și Oleksandr au lăsat în urmă un oraș obosit de zgomotul sirenelor și amenințarea războiului. Chiar dacă Odesa nu a fost încă atacată, trupele rusești au lovit orașele din jur – Nikolaev, Mariopol, Herson –, iar sirenele sunau zilnic câte 3-4 ore. Inna citește acum constant ziarele locale și așteaptă în orice moment ca rușii să spargă bariera și să intre în Odesa. Soțul ei, tatăl lui Oleksandr, a rămas acolo. N-a fost chemat încă să lupte, dar muncește prin oraș și ajută la construirea baricadelor, spune Inna.
Pe Oleksandr, primele atacuri, cele din noaptea de 23 spre 24 februarie, l-au prins în apropiere de Lvov. Pe 21 februarie s-a dus acolo la un turneu de fotbal, dar n-a apucat să dispute decât un meci. Când a pornit conflictul, el și echipa s-au adăpostit în bunkere. La reîntoarcerea acasă, era deja în vigoare legea marțială. A fost ultima dată când a jucat fotbal sau s-a antrenat pe teritoriul țării lui. Au urmat săptămâni de haos și un drum de câteva zile către România, prin Republica Moldova, unde au dormit o noapte într-un loc, următoarea în altul. Cine a putut, a mai reușit să închirieze apartamente și a plătit doar utilități, nu le-au fost luați bani de chirie, dar Inna și Oleksandr au stat în centre pentru refugiați.
Au fost surprinși de cât de bine au fost primiți în România și încearcă să învețe cuvinte în română, în semn de recunoaștere. Inna șoptește un „mulțumesc”.
E bucuroasă că băiatul ei are ocazia să revină la una dintre rutinele din viața dinaintea războiului: fotbalul. Poveștește cum se bucurau Oleksandr și coechipierii lui de serile din Liga Campionilor: cum se strângeau la casa unui dintre ei, își luau băuturi și snacksuri și analizau ce vedeau la televizor. De la mingea de joc, la ghetele din picioarele fotbaliștilor și istoria echipelor, meciurile erau o ocazie de a-și testa cunoștințele.
Chiar dacă acum mai pot să discute cel mult pe grupurile de Viber despre meciurile din Liga Campionilor, Inna speră că antrenamentele îl vor motiva să continue și-l vor ajuta să se mențină în formă. Planul e să se întoarcă în Ucraina, unde băiatul va continua să joace fotbal.
În cadrul campaniei „Pentru fotbal, pentru viață!”, Federația Română de Fotbal a colaborat cu Ministerul Sportului pentru preluarea a 130 de ucraineni, cazați apoi în facilități ale Ministerului Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse și ale Ministerului Sportului. Alături de Penny și UEFA Foundation for Children, FRF a trimis și un camion TIR cu alimente și produse medicale către regiunea Cernăuți, în Ucraina.
