Prin campania „Fotbalul și educația merg mână-n mână” ne propunem să aflăm poveștile jucătorilor și jucătoarelor care echilibrează cu succes educația și fotbalul de performanță și cum îi ajută asta să se dezvolte pe teren și în afara lui. Povestea de azi e despre Luca Banu, mijlocaș al naționalei U17 și Farului Constanța.
Când l-a dus prima oară de mână pe porțile Academiei Gheorghe Hagi, tatăl lui Luca Banu, Marius Banu, nu se gândea neapărat că băiatul lui, care avea pe atunci doar șase ani jumătate, va face performanță în fotbal. Răspunsese mai degrabă unei rugăminți a lui Luca, care după un an de testat terenul de tenis, a vrut să încerce fotbalul.
O lună de zile mai târziu, când a mers să vorbească cu antrenorul, Marius a aflat cât de bine se descurca băiatul lui, că „are tot ce-i trebuie pentru fotbal”. Așa că au dat racheta pe crampoane.
Chiar dacă a început și școala la scurt timp după, educația n-a picat pe locul secund în niciun moment. „În viață trebuie să ai două planuri mereu”, crede Luca.
Povestește despre perioada gimnaziului ca și când ar fi fost floare la ureche, deși părinții l-au trimis direct la un liceu teoretic. Își amintește că antrenamentele erau tot mai dese, însă a învățat să le facă loc în programul zilnic. Din exterior, tatăl lui vede niște ani mult mai agitați.
„Am început cu meditații la română, la engleză, la matematică – eram într-un foc continuu: ia-l, du-l la antrenament, pe lângă asta făcea și pregătire fizică separată, înot, atletism”, își amintește Marius Banu. Dar atunci și-a dat seama și cât de mult își dorea Luca să facă performanță și la clasă, și la fotbal. Rezultatele bune – note mari la școală și recunoaștere la fotbal – au fost dovada că fiecare oră de muncă merită. Notele mai mici, atunci când veneau, erau prilej de discuție în familie despre importanța educației, chiar și când ești sportiv de performanță.
Luca își amintește și acum de o notă de 6 pe care a luat-o în clasa a VII-a la fizică și discuția pe care a avut-o după cu tatăl și care l-a făcut să înțeleagă că trebuie să se țină de școală. „A fost o cotitură”, crede Marius, care spune că nota mică venea din neglijență, nu din neștiință, „o notă care nu era de el”. I-a zis atunci că școala trebuie să vină pe primul loc, chiar dacă asta însemna să renunțe la fotbal.
Însă n-a fost cazul. Era aceeași perioadă în care părinții lui Luca își dădeau seama că fotbalul devine o opțiune tot mai serioasă pentru viitor lui. Pentru tatăl său, conștientizarea a venit într-un turneu pe care Luca l-a jucat în Alanya, acum aproape 5 ani, unde a dat de echipe ca Lazio și a câștigat titlul de cel mai bun mijlocaș al turneului. „Certitudinea maximă că nu mai avem cum să dăm înapoi a venit acum vreo 3 ani de zile, când am vorbit cu conducătorii Academiei”, spune Marius. „Au fost câteva ședințe cu părinții, la care jucătorii au primit niște calificative, iar Luca a fost mereu în primele locuri.”
Asta a adus și ceva mai multă presiune, își amintește Luca. „Au fost momente când am simțit presiunea de a alege între școală și fotbal – când trebuie să fii plecat în câte o deplasare, mai lipsești o zi-două de la școală, pierzi lecțiile, n-ai timp să le scrii că-s multe.” În clasa a VIII-a, până să vină carantina și școlile să se închidă, primul semestru a însemnat deplasări cu echipa, care i-au adus absențe și lecții pierdute. „Erau lecții care îmi trebuiau la examen și m-am chinuit, am stat noaptea târziu să le recuperez”, povestește Luca.
Ambiția lui Luca a fost însă și o dovadă de maturitate în ochii părinților, că înțelege rolul școlii în viața din afara terenului. „Rezultatele școlare ne-au făcut să credem că e pe un drum foarte bun”, spune Marius Banu. Aceleași lucruri i le-au confirmat și învățătorii și profesorii lui Luca, care-l văd și la clasă ca pe un lider, căruia nu-i e teamă să vorbească în numele colegilor, atunci când cineva trebuie să ia cuvântul.
„I-am explicat că fotbalul poți să-l faci până la 35 de ani”, spune Marius. „Apoi?” De asta, în discuțiile zilnice pe care le-au avut au fost în primul rând despre școală – temele de la școală, ce avem de făcut pentru școală, ce școală alegem.
A fost mereu un echilibru, iar balanța n-a înclinat mai mult către una dintre ele, în detrimentul celeilalte. A înseamnă că inclusiv timpul liber, Luca îl investește în creșterea lui – fie la fotbal, fie la școală. Cele 3-4 ore care îi rămân dintr-o zi le dedică ori ca să lucreze în plus pentru școală, ori ca să se mai antreneze individual – „fac duble, fac driblinguri, orice, ca să mă îmbunătățesc”.
E abia în clasa a X-a, dar se gândește deja că trebuie să facă o facultate. Deși inițial voia să-l îndrume către ASE sau Drept, tatăl lui crede că trebuie să-și adapteze așteptările, în funcție de rezultatele pe care le vede la Luca. „Oricât încerci să păstrezi echilibrul, trebuie să fii atent unde începe să exceleze”, spune Marius, care nu poate închide ochii când oamenii din jur îi spun cât de bine se pricepe Luca la fotbal. „Pe măsură ce vedem că lucrurile merg bine pe partea sportivă, trebuie să găsim o formulă bună pentru el.”
Între timp, Luca își ia motivația din rezultatele bune și succesele pe care le are și la școală, și pe terenul de fotbal. Îi place să aibă competiție în ambele, chiar dacă recunoaște că trece greu peste ele. Rațional, știe însă că sunt doar parte a unui proces de creștere.
În lunile următoare, vrem să promovăm cât mai multe povești ale fotbaliștilor și fotbalistelor care „împacă” fotbalul și școala cu succes în viețile lor. Dacă știi și tu astfel de exemple, scrie-ne la nicoleta.cosoreanu@frf.ro.
Citește și povestea lui Adrian Caragea, colegul lui Luca Banu la națională și club.
