În acest sezon competițional, Academia Națională de Fotbal (ANF) a inițiat o serie de ateliere dedicate părinților de fotbaliști, în care psihologul Andrada Vincze le oferă context și instrumente pentru a-i sprijini pe sportivi în carierele lor.
Patru astfel de ateliere au avut deja loc începând cu luna octombrie 2023, iar alte patru sunt programate până la mijlocul lunii mai 2024. Următorul atelier este programat pe data de 19 februarie, iar tema principală este despre cum pot discuta părinții cu tinerii sportivi despre eșec și succes. Sesiunile au loc online, iar înscrierile pentru următorul atelier sunt deschise până pe 16 februarie. (Toate detaliile sunt disponibile pe site-ul ANF).
Andrada Vincze este specialist în psihologie sportivă aplicată (acreditare oferită de Federatia Europeană de Psihologie Sportivă) și cercetător al Institutului de Cercetare al Universității București. Este fondator la Happy Champions, o platformă prin care livrează ateliere părinților sportivilor pentru a facilita performanța și bunăstarea celor din urmă și lucrează cu sportivi de performanță de toate vârstele, inclusiv sportivi din loturile olimpice sau din primele ligi de pe întregul continent. În 2017 și 2018 a fost inclusiv psihologul Echipei Naționale de Fotbal U21 a României.
Cariera ei de acum este legată și de performanțele sportive pe care le-a avut ca junioară la tenis de masă, unde a fost dublă campioană europeană. Într-un interviu pentru FRF.ro, a povestit mai multe despre cele mai importante lucruri pe care le-a învățat din sportul de performanță, dar și cum vede din postura de psiholog relația pe care tinerii sportivi o au cu adulții din jurul lor.
Andrada, care sunt învățăturile pe care le-ai luat cu tine ca adult din perioada în care ai făcut sport de performanță? Lucruri pe care poate încă le aplici în viața de acum.
Cea mai importantă „lecție” pe care o am astăzi e că dacă îmi organizez bine timpul, pot să fac de toate. Pot să fac sport, să mă bucur de prieteni, pot și să lucrez azi ca adult. Știam că fiecare oră e prețioasă și că fiecare oră trebuie să o aloc foarte bine. Am învățat că timpul e o resursă foarte importantă, dar nu că timpul e împotriva mea. Într-adevăr, am ratat poate zile de naștere, poate un Crăciun, dar am încercat să recuperez cumva lucrurile pe care simțeam că le-am pierdut. Și azi cred că fac așa. Da, uneori lucrez sâmbăta, uneori răspund la telefoane sâmbătă și duminică pentru că lucrez cu sportivi de performanță și performanța nu se întâmplă de la 8 la 17. Dacă știu că am clienți sau meciuri în momente în care alți oameni n-ar lucra, știu să-mi las intenționat alte părți din zile mai libere sau să fac alte activități în care eu găsesc o plăcere.
Cum ai ajuns să faci acest „time management” atât de devreme? E ceva ce te-a ajutat?
Cel mai puternic lucru e că pentru mine era de neconceput să nu pot să fiu și bună la școală, și bună la sport. Aveam mindsetul că dacă pot să fiu bună la una, pot să fiu bună și la alta. Că tot eu sunt și la cealaltă activitate. Nu consideram că sunt două abilități atât de diferite. Am fost convinsă – deși îmi dau seama azi că asta e o iluzie – că dacă eu muncesc suficient de mult, o să pot fi performantă.
În spațiul public există această prejudecată, că dacă faci sport nu ești neapărat foarte bun la învățătură. Ce a contat în relația cu adulții din viața ta, pentru a nu-ți influența negativ această părere bună pe care o aveai despre abilitățile tale?
Au fost câțiva profesori care mi-au zis „Ce o să faci tu cu sportul în viață? Ce o să realizezi în viață?”. Am avut noroc că au fost alți oameni care m-au susținut de două ori mai mult. Ca să dau un exemplu foarte punctual, a fost o profesoară care mi-a spus „tu ai lipsit la ultimele 3 săptămâni, eu îți dau din timpul meu personal o oră de la 2 la 3 să-ți explic ce ai pierdut”. Necerută, neașteptată, ca să mă ajute să recuperez. Asta poate și pentru că eram un copil cuminte, care asculta, care atunci când era la școală încerca să recupereze, să fie la zi cu materia. Dar am avut parte de oameni care să facă un pas în plus. Cred că dacă nu există astfel de spații, părinții, antrenorii, trebuie să le genereze pentru sportivi. Să creăm o organizație, să creăm un spațiu în care sportivii să se adune să-și facă temele, să vorbim cu profesori tineri care poate sunt dispuși să dea o oră-două din timpul lor ca să le explice mai multor băieți dintr-o echipă, care sunt toți clasa a șasea, de exemplu, și au fost la o competiție. E importantă partea de proactivitate din partea părinților, antrenorilor.
Care e forța unor astfel de cuvinte, acestei atitudini negative, pe termen lung? Acestui „nu poți să le faci pe amândouă”?.
Foarte practic, dacă mi se spune că nu pot să le fac pe amândouă, o să-mi fie mai ușor să zic „ah, eu nu știu să fac tema asta”. Și faptul că eu azi nu fac o temă, mă face să înțeleg mai puțin din materia respectivă, mâine chiar să știu mai puțin și apoi să-mi perpetueze convingerea că eu nu pot să le fac pe ambele. Pe de o parte există mesajul acesta că „nu poți să le faci pe ambele”, dar pe de altă parte pompăm copiii cu meditații, sperând că o să recuperăm pe ultima sută de metri înainte de examene sau înainte de teze. Asta transmite un mesaj incompatibil. Și asta nu doar că încarcă programul, aduce și o confuzie în mintea copilului. Dacă eu am mesajul acesta promovat acasă, că nu le pot face pe ambele, la un moment dat o să fac mai puțin, o să mă străduiesc mai puțin să-mi termin temele, să le fac la un anumit standard. Dar o să-mi fie foarte ușor și să-mi găsesc o scuză. Dacă astăzi am avut un antrenament care nu mi-a ieșit, o să zic „ah, azi mi-a fost foarte greu la școală, eu nu pot să le fac pe amândouă, deci e normal ca antrenamentul de azi să-mi iasă mai puțin bine”. Iar dacă am avut antrenament la o oră târzie, să zic „oricum eu nu pot să el fac pe amândouă, deci e ok dacă azi nu mai fac temele sau nu mai învăț și mâine iau o notă proastă”. Și cumva se influențează negativ amândouă. Ca adult, lucrurile devin și mai complicate. O să ai impresia că întotdeauna trebuie să tai de undeva. Te face să crezi că resursele tale sunt foarte limitate. Cred că poți, cu multă gestionare bună a timpului, și să ai o relație de familie bună și să ai un job care să-ți placă, și să fii pasionat de anumite lucruri și să ai grijă de sănătatea ta.
Cum arată o relație benefică între părinți, antrenori și profesori?
Comunică foarte bine între ei. Aud adesea că părinții se plâng că nu au când să vorbească cu antrenorii sau că antrenorii nu le răspund la anumite întrebări sau că nu există un spațiu în care ei să vorbească cu antrenorii. Familiile care reușesc, vorbesc mult; vorbesc copiii cu părinții, părinții cu antrenorii, antrenorii cu profesorii, deci e o comunicare destul de transparentă. Ceea ce știe antrenorul, știe și părintele, știe și profesorul. Este o poziție de egalitate. Nici profesorii nu spun că școala noastră e cea mai importantă și ne batem cu pumnii în piept, nici antrenorii nu spun „sportul meu, acum la 11 ani, e cel mai important lucru de pe planetă”.
Ce impact poate avea cariera duală asupra relației pe care un copilul sau un tânăr o are cu eșecul?
Sunt mai multe răspunsuri din partea lor. Sunt acei copii care în fața eșecului devin mai buni și mai rezilienți. Și după al doilea, al șaselea, al noulea, o să-i afecteze mai puțin, să fie mai toleranți. Și sunt alți copii pentru care eșecul, oricât de mic ar fi el, poate fi devastator. Dar la vârstele fragede acest răspuns este încă foarte puternic modelat de răspunsul părinților. Dacă părinții văd asta ca pe o catastrofă, atunci cel mai probabil și pentru copil o să fie catastrofă. Un copil este deja supărat când pierde ceva, își plătește pedeapsa prin emoția negativă pe care o are, nu e momentul în care pedepsele sunt eficiente. Da, dacă nu ești serios la antrenament, dacă nu te ții de un anumit program cum ne-am înțeles, alea sunt momente în care pedeapsa poate să fie eficientă. Dar faptul că părinții răspund într-un anumit mod este un predictor foarte bun pentru cum vor răspunde copiii în fața acelui eveniment negativ, indiferent că este el la școală sau la antrenament sau în afara celor două domenii de activitate.
Pe de altă parte, atunci când un copil trece printr-un eșec și este deja supărat și tu spui „nu-i nimic”, există riscul ca el să se simtă invalidat. Cum navighezi linia asta fină ca părinte?
Cred că „nu e nimic” nu e un mesaj care produce efectul pe care părinții și-l doresc. Părinții își doresc într-un astfel de moment să reducă intensitatea emoției negative resimțite de copil. Cred că e important să spui „ok, am pierdut un meci, e rău că am pierdut un meci, o să treacă. O să fim trei ore sau trei zile supărați, dar o să treacă”. Să spun că „nu-i nimic” transmite mesajul că activitatea respectivă nu e importantă pentru tine și, mai mult de atât, nu te lasă să înveți din eșec. Mai degrabă asta e supărarea mea cu acest mesaj, că încercăm să ne „spălăm pe mâini”, să închidem ochii și să trecem peste fără să înțelegem ce se întâmplă. E rău, dar hai să învățăm, că o să ni se mai întâmple și lucruri rele, hai să vedem cât de repede putem să trecem peste, dar hai să vedem ce putem să învățăm de aici. Dar cred că mesajul „nu-i nimic”, atunci când părinții îl spun, îl spun mai mult pentru ei, nu pentru copil.
Ca adulți, cum putem deveni ascultători mai buni pentru copii?
Prin curiozitate. Din practica mea: lucrez și cu sportivi care merg la a treia ediție a Jocurilor Olimpice, dar lucrez și cu sportivi care au 11 ani. E important să ai curiozitate. Chiar dacă eu am mai văzut accidentări, poate pentru omul din fața mea se întâmplă pentru prima dată chestia respectivă. Și da, e obositoare curiozitatea asta, e obositor să-l asculți pe om cu toate resursele tale și să-i dai atenția necesară. Trebuie să te uiți la copilul din fața ta ca la o lume nouă pe care n-ai mai văzut-o niciodată. Să nu crezi că e cum ai trăit tu. Și dacă ai trăit tu ce a trăit copilul, tot va fi o parte din poveste pe care poate tu n-ai simțit-o sau n-ai văzut-o. Și cred că partea asta de curiozitate te ajută și să înțelegi mai bine, să pui întrebări mai multe. Anul ăsta am avut un copil care a ieșit campion european într-o probă individuală și l-am întrebat: „Ai ieșit campion european, toți sportivii își doresc asta, ce te-a bucurat cel mai tare din titlul ăsta european?”. Imaginează-ți un copil de 10-11 ani, stând așa pe spate, liniștit: „Erau jeleuri bune la concursul ăla”. Cum am spus, noi adulții ne uităm într-un anumit fel la o experiență, iar pentru el experiența a fost cu totul altceva. Probabil peste 3-4 ani altul o să fie răspunsul, dar de data asta a fost cea mai importantă experiență a lui. E nevoie de multă curiozitate, de mai multe întrebări și ce e important să știe părinții e că ascultarea e o sarcină obositoare, nu pot să o fac în timp ce fac alte lucruri, nu pot să o fac în timp ce sunt cu mintea în altă parte. Trebuie să fiu 100% atent(ă) acolo.
În interacțiunile pe care le-ai avut cu adulții, există anumite blindspots pe care le-ai identificat, lucruri la care nu se gândesc, pe care nu și le imaginează despre copiii lor sau copiii cu care lucrează?
Ce-mi vine în minte acum e că ne așteptăm, de cele mai multe ori, ca un copil să poată să rămână atent ca un adult. Da, antrenamentul durează o oră jumătate sau două ore, dar un copil nu poate să rămână atent constant, la același nivel de atenție, două ore. O să poată să rămână 10 minute, mintea o să-i fugă 15 minute, o să revină. Sau activitățile trebuie să fie de așa natură încât să-i ceară în permanență atenția. Dar așteptarea noastră cu privire la atenție, la reglarea emoțională, la nivelul de a planifica anumite lucruri, uneori uităm că în fața noastră sunt copii. Cred că un blindspot e așteptarea adulților ca răspunsul copiilor să fie asemeni cu al unui adult. Pentru că fac performanță, pentru că vor să fie mai buni, pentru că poate uneori au dat dovadă de comportament matur. Dar asta nu înseamnă că pot întotdeauna. Și uneori adulții se lasă păcăliți. „La nu știu care antrenament am văzut că se poate.” Da, dar nu va putea să mențină același nivel tot timpul. Asta se întâmplă poate și pentru că adulții se uită prea de aproape la problemă – „Astăzi n-ai fost atent.” Da, azi n-ai fost atent trei minute. Dar faptul că ai fost atent alte 50 de minute cred că e mai important.
Ce alte lucruri importante au reieșit până acum din seria de ateliere pe care o realizezi în colaborare cu ANF?
Să ne imaginăm performanța pe o scară de la 0 la 100, unde 0 înseamnă performanță slabă și 100 înseamnă performanță bună. Ce e important să înțelegem e că în puține momente din an o să avem performanța exact acolo la 100. O să fie poate de două, de trei ori sau, pentru unii mai norocoși, o să fie de 10 ori. Dar că în multe alte momente o să avem o performanță de 70, de 60, de 30, de 10 uneori. Dar să avem în minte că nu se poate tot timpul acolo în jurul la 100 și că da, ne dorim să avem performanță cât mai aproape de acel 100, dar să avem în vedere că există și performanță de 20, 30, 40 și că asta face parte din experiența unui sportiv. Și dacă privim în ansamblu și de la an la an avem câte o creștere, înseamnă că un progres se întâmplă. Chiar dacă nu am jucat toate meciurile la 100%, dacă de la an la an am avut două sau trei în plus care sunt peste medie (față de anul precedent), atunci performanța se îmbunătățește. Să nu avem așteptări nerealiste cu privire la performanță, că asta aduce mare presiune și pentru părinți, și pentru antrenori, și pentru copii. Și ne e greu să vedem performanța așa, să vedem că există mai multe puncte în care suntem performanți, că nu e doar meciul de astăzi. Asta mi se pare că trebuie să zic de mai multe ori și în mai multe contexte și să îi ajut pe oameni să nu uite că nu e doar meciul de azi, nu e doar competiția de azi. Ne e greu să privim astfel lucrurile și e normal, că meciul de astăzi e în fața noastră. Dar după ce se termină meciul respectiv, cred că o zi-două e important să pui lucrurile într-un context.
