Atacantul Astrei, fost internațional de juniori și de tineret, a debutat pentru echipa națională de seniori în meciul decisiv pentru calificarea la Euro 2016, victoria din Insulele Feroe. Acum, în cantonamentul din Antalya, printre ședințele de pregătire conduse de Anghel Iordănescu, transmite un mesaj încurajator pentru suporterii tricolorilor: ”M-am maturizat. Poate mai târziu, dar acum sunt stăpân pe mine. Și, dacă joc, sigur marchez la Euro!”
– Denis, ce e diferit la echipa națională față de echipa de club?
– În mod clar există mai multă concentrare. E mult mai puțin timp, așa că, poate și inconștient, te mobilizezi și vrei să arăți cât mai mult, cât mai repede. Dar intervine și un risc uriaș în situația asta: te pot copleși emoțiile.
– Dar care ar fi diferența dintre un cantonament pentru România și unul pentru echipa de club?
– Clar, depinde de felul în care percepe fiecare. Mie îmi par mai stricte cumva aceste cantonamente cu tricolorii. Și ai nevoie de așa ceva, de perioade mai intense și mai stricte.
”Am învățat să fiu eu însumi”
– Ai 25 de ani, nu mai ești un puști. Sincer, cât afectează jocul unui fotbalist zvonurile unui transfer?
– Depinde și de jucător, înainte de orice. Pe mine, îți spun foarte sincer, nu mă afectează absolut deloc. S-a vorbit mereu ba de un transfer al meu la FC Steaua, ba de echipe din străinătate care mă vor. Mă refer la sezonul acesta. Și uite cât am marcat până acum, am avut un sezon foarte bun!
– Dacă ai fi propriul impresar, care sunt cele mai importante calități ale jucătorului Alibec?
– Tehnică, șut bun, viziune a jocului.
– Se împlinesc 6 ani de la capitolul Inter Milano al carierei tale. Care e cel mai important lucru cu care ai rămas din acea perioadă?
– Poate că nu voi fi crezut, dar acesta e adevărul: perioada la Astra m-a maturizat cel mai mult! Abia aici am învățat să fiu eu însumi. Poate că m-am maturizat mai târziu, dar măcar, acum, poate și spunând acest lucru, mă crezi că e așa 🙂 Mai mult decât Inter Milano, evoluția mea poate fi rezumată așa: Hagi mi-a băgat mințile în cap la Viitorul, iar la Astra m-am maturizat.
”La 30 de ani în Primera, iar la 40 de ani antrenez”
– În 2013 erai în cantonamentul lui Victor Pițurcă din Spania, unul similar celui de acum. Din postura de jurnalist, te rugam să pui o etichetă pentru câteva momente din cariera ta. Ai spus așa: 2008 – debutul în Liga 1 pentru Farul – “prea cuminte”. Apoi: 2009 – transfereul la Inter – “prea euforic”, 2010 – debutul în serie A – “fotbal adevărat”, 2011 – împrumutul la Mechelen – “dezamăgire uriașă”, 2012 – Pițurcă te convoacă – “echilibru”. Ce punem la 2016?
– Chiar cred că am rezumat corect perioadele, dacă mă gândesc și acum. Pentru 2016… Notează, că peste câțiva ani vreau să facem iar exercițiul ăsta! Pentru 2016: stăpân pe mine, matur și fericit.
– Unde e și ce face Alibec la 30 de ani?
– În Spania, joacă în Primera, împotriva Barcelonei.
– Dar la 40 de ani?
– Eu îmi doresc tare mult să devin antrenor, dar dacă dau de jucători ca mine, nu îmi va fi ușor în meseria asta!
”Budescu e mijlocașul ideal pentru jocul meu”
– Care e golul preferat dintre toate pe care le-ai marcat?
– Au fost multe frumoase, poate cele mai frumoase la Inter Milano Primavera. Dar cred că cea mai reușită execuție a fost golul împotriva Petrolului, din sezonul acesta. Pasa lungă a lui Budescu și șutul meu din unghi, în colțul opus. A semănat puțin cu celebrul gol al lui Van Basten.
– Dintre toți mijlocașii alături de care ai jucat, care e cel care te-a pus cel mai bine în valoare?
– Budescu, în mod clar.
– Dar cel mai dificil fundaș pe care l-ai întâlnit?
– Unul cu care m-am întâlnit doar la antrenament. Walter Samuel de la Inter. Imposibil de trecut. Zid-zid!
Despre defecte și antrenamente
– Mai ”dai din mâini degeaba”? În 2013 spuneai că e cel mai mare defect al tău gestul acesta de nemulțumire, pe teren. Și mărturiseai că toți antrenorii pe care i-ai avut ți-au atras atenția.
– A rămas cel mai mare defect! Când nu-mi convin deciziile arbitrului sau sunt nemulțumit de jocul meu, dau din mâini. Chiar trebuie să mă opresc. Dacă tot mă enervez, măcar să nu mai reacționez așa…
– Ce parte îți place cel mai mult la un antrenament?
– Miuța. Orice exercițiu cu mingea.
– Și care te enervează cel mai mult?
– Încălzirea, dacă se lungește foarte mult.
– Cum e să lucrezi la antrenamente într-o formulă inedită cu trei antrenori secunzi și cu unul principal?
– E o situație care te obligă să fii mereu concentrat și implicat, 100%! Fiecare secundă are intensitate maximă la lot.
”Mai multe stadioane mari pentru națională”
– Iulie 2010, mii de oameni la antrenamentul lui Inter, ești pe teren. Cum e să joci fără prea mulți suporteri în tribune la Giurgiu?
– Am avut și câte 8.000 de fani la antrenamentele lui Inter! La Giurgiu cred că merităm mai mult din punct de vedere al publicului. Foarte mulți din oraș ne spun că nu suntem echipa lor, că Astra Giurgiu nu e Dunărea Giurgiu. Să nu se supere pe mine, dar asta nu e mentalitate tocmai profesionistă. Dragostea se și câștigă, iar Astra cred că o merită.
– Cum vezi ideea ca echipa națională să dispute meciuri și în alte orașe decât București? Cu Insulele Feroe am jucat la Ploiești, în preliminariile Euro 2016.
– Eu îmi doresc asta, e o bucurie pentru toți românii, până la urmă, echipa națională. Dar îmi pare rău că nu prea avem stadioane mari. La meciurile naționalei e plin stadionul aproape mereu.
Juniorat cu Săpunaru, dueluri cu Lichtsteiner, visul Euro
– Până în 2006 ai fost junior la Callatis Mangalia, acolo unde, în sezonul 2003-2004, a jucat Cristi Săpunaru, împrumutat de la Rapid. Ce amintiri ai?
– Eu eram un copil, aveam doar 12 ani, nu prea aveam curaj să mă bag în seamă. Uite, n-am apucat să povestim, eu și Cristi, despre perioada aceea, bine că mi-ai amintit! Știu că el a venit la noi fiind considerat atacant.
– În cele două meciuri pentru Inter Milano în Serie A ai avut adversari doi fotbaliști cu care te-ai putea reîntâlni la Euro. Elvețienii Gelson, atunci la Chievo, și Lichtsteiner, atunci jucător pentru Lazio. Ce-ți amintești despre ei?
– Știu că m-am ciondănit prin careu cu Lichtsteiner, zicea că l-am lovit cu cotul. E fotbalist impresionant, are și viteză, și forță.
– S-a tot vorbit despre o criză ofensivă a echipei naționale. Teoretic avem soluții: Alibec, Andone, Stancu, Rusescu, Keșeru, Marica… Atacanți cu profiluri diferite, chiar. Cum evaluezi situația?
– Au fost meciuri cu miză mare în aceste preliminarii, nimeni nu și-a dorit să pericliteze calificarea pentru atacuri care implică riscuri. N-am primit gol, ne-am concentrat pe asta, poate că în unele momente nici nu mai aveam suflu pentru atac. Dar, serios, nu văd o problemă în ofensivă, veți vedea la Euro!
Euro 2016 – povestea unui gol promis
– În 2013 mi-ai povestit că în copilărie chiar ai visat că joci pentru România, la Euro 2000, și înscrii. Ești destul de aproape de un vis împlinit, cu modificările de rigoare?
– Dacă sunt convocat și dacă voi fi folosit, cred și simt că o să înscriu în Franța! Promit!
– Cum ar suna povestea ta despre Euro 2016, spusă peste ani prietenilor, mamei, copiilor tăi, poate?
– Am fost campion european cu România. Mi-aș dori mult să aibă acest titlu. Poveștile sunt povești și ar trebui să fie așa, nu? Dacă vrem să fie o poveste care s-a întâmplat, atunci o să le spun așa: am marcat în finală, poate că n-am câștigat noi trofeul, dar am marcat.