19 iunie 2003. Sala „Floreasca” din București. Lume destul de multă. După o lună de cantonament la Azuga, naționala de futsal a României are programat primul meci din istorie! Adversară e Bulgaria, cu un an deja de experiență internațională.
Tricolorii pregătiți de Ion Toma, Tomiță cum îi spunea toată lumea, sunt hotărâți să debuteze cu dreptul. Echipa e compusă din jucători de la formațiile bucureștene Venus și FC Bodu, dar și din provincie, de la Târgu Mureș, Piatra Neamț, Craiova, Timișoara, Reșița, Pitești sau Râmnicu Vâlcea.
Toată lumea așteaptă să se bucure pentru primul gol din istoria naționalei României, iar acesta vine! Autor, tânărul George Tomescu, cel din dreapta în fotografie! România se impune cu 4-3 și debutează astfel cu un succes care a deschis drumul ulterior spre patru ediții EURO!
Unde e George Tomescu?
Are 41 de ani și este încă jucător activ la Futsal Club Dunărea Călărași! Și spune că n-are încă de gând să-și agațe teneșii în cui: „M-aș lăsa, pentru a face loc jucătorilor tineri, dar simt că încă e nevoie de noi, cei cu experiență”.
În 2012, George Tomescu renunțase la futsal. Se angajase la o firmă de IT. Dar fostul internațional Marian Șotârcă l-a chemat la Călărași, „doar pentru câteva meciuri”. Și s-a dus! Nu pentru câteva meciuri, ci de tot! George a rămas pe malul Borcei, iar anul trecut a contribuit la cucerirea primul trofeu din istoria echipei Dunărea, Cupa României!
– George, cum ai ajuns la futsal?
– Ca mai toți, am început cu fotbalul. Bucureștean fiind, am jucat pe la juniorii lui Dinamo, la Electroaparataj. Apoi am plecat în armată și am renunțat. În 2002, când a apărut futsalul la noi, m-am dus la Venus București. Antrenor era Adrian Matei, fostul fundaș de la Rapid, Dinamo sau Steaua. La un moment dat, în staff-ul său a fost cooptat un alt fost rapidist, Romică Bealcu. Jucam alături de Marian Șotârcă, bunul meu prieten. Făcusem junioratul alături de el, am crescut practic împreună. Portar era Nelu Stancea, cel care avea să devină mai târziu selecționer al României la futsal.
– Cum a fost debutul?
– Ne-am înscris în campionatul pe București. Eram șase echipe, una pentru fiecare sector. În finala jucată la Sala „Antilopa”, am întâlnit echipa arbitrilor, condusă de Dan Petrescu „Fibră”, care a devenit și primul conducător al futsalului din România. Aveam echipă bună, nici măcar echipa arbitrilor nu a avut ce să ne facă! Am câștigat faza pe Capitală și am mers la turneul final, primul din istorie, la Odorheiu Secuiesc. Din păcate, după al doilea meci a trebuit să mă întorc acasă. Murise tata… A suferit un infarct… Echipa nu a ajuns foarte departe la acel turneu final.
„Mă voi lăuda și pe lumea celalaltă!”
– Cum a fost la primul meci din istorie pentru România?
– Chiar în primăvara anului următor, 2003. Era deja stabilită data primului meci, contra Bulgariei, la „Floreasca”. A fost o onoare să fac parte din prima generație a echipei naționale. Am stat o lună în cantonament la Azuga. Apoi s-a definitivat lotul și am jucat contra Bulgariei.
– Și ai marcat primul gol din istorie!
– Sunt un privilegiat! Așa ceva nu se uită. Cu o asemenea ispravă mă voi lăuda și pe lumea cealaltă! Am jucat cu numărul 8, vedeți și în poză! Au mai marcat în acel meci Florin Matei, cred că de două ori, și Silviu Teodorescu. Sper să nu greșesc.
– Câte meciuri ai la echipa națională?
– Am strâns 64! Și am marcat 14 goluri. E statistica exactă. Țin foarte mult la ea.
– Cine mai făcea parte din acel lot?
– Nelu Stancea, așa cum am amintit și mai devreme, Florin Matei, Bogdan Vintilă, Robert Lupu, actualul selecționer.
– Chiar jucați futsal?
– Sincer, era mai degrabă o combinație între futsal și minifotbal. Nu prea știam cu ce se mănâncă futsalul adevărat. Jucam ca în curtea școlii! Adrian Matei se documenta din futsalul spaniol și ne învăța fel de fel de scheme, de tactici. Noi, cei de la Venus, am fost primii care am jucat sistemul „3+1”, cei care făceam rotația acestui sistem. De multe ori, la națională, nea Tomiță ne punea pe noi, cei de la Venus, să le arătăm celorlalți acest „3+1”. Apoi a venit Jakab Zoltan, de la Odorheiu Secuiesc. Omul avea licență de antrenor de futsal, luată în Ungaria. Și el ne-a învățat foarte multe.
Futsal Club Primăria Sector 3 🙂
– Cât ai stat la Venus?
– Un an. Am plecat apoi la echipa Primăriei Sectorului 3. Chiar așa se numea echipa: Primăria Sector 3! Toate primăriile aveau echipe. Noi jucam undeva la „Trapezului”, într-o sală de sport. În 2003 am plecat la Deva, la CIP. Acolo am cunoscut futsalul adevărat, performanța adevărată. Am cucerit primul titlu de campion al României, prima Cupă, am devenit cu toții cetățeni de onoare ai orașului Deva. A fost extraordinar. După cinci ani am plecat la Simeria, în apropiere de Deva, unde era o echipă frumoasă.
– În străinătate când ai plecat?
– La Simeria nu am stat mult, pentru că am plecat în Ungaria, la Debrecen. Cu Gabriel Dobre, cu Emil Răducu. Amândoi sunt acum în Malta, la Luxol St Andrews FC. Primul ca antrenor, Răducu încă mai joacă. Pe cei de la Debrecen i-am dus până în play-off. Nu fuseseră până atunci. După Debrecen au urmat Győr, Haladás. A fost foarte frumos în Ungaria. M-am simțit foarte respectat.
– Ce ai făcut când ai revenit în țară?
– Asta s-a întâmplat în 2012. M-am întors și m-am lăsat. Lucram la o firmă de IT, aveam, să zic așa, traiul asigurat.
– Până când?
– Până când m-am trezit cu un telefon de la prietenul Marian Șotârcă! Începuse treaba la Călărași, la Dunărea. M-a întrebat dacă pot veni pentru două-trei meciuri. Am mers și nu am mai plecat! Am întâlnit aici oameni foarte serioși, care atunci când promit ceva se țin de cuvânt. Asta m-a făcut să revin. Iar anul trecut am cucerit Cupa României, primul trofeu din istoria echipei. În toți acești ani, Dunărea a fost mereu acolo sus, între primele patru echipe din Liga I. Am prins mereu play-off-ul, am contat, cum se spune. Și de Dunărea e legat și fiul meu de 5 luni!
“Mai repede așteptam un război, decât așa ceva”
– Care e secretul Dunării?
– Suntem un grup foarte unit, care rezistă încă din 2013. Încă mai fac parte Marian Șotârcă, Marinică Plugaru, Ionuș Movileanu, Andrei Moldovanu, Eugen Chinaru, Doru Rotaru. Ultimul, Doru, avea atunci 15 ani, era un copil. Au mai jucat la Dunărea și Radu Răzvan și Emil Răducu. Amândoi erau foarte tineri, descoperiți la Cupa Liceelor.
– Care sunt cele mai frunoase amintiri din futsal?
– Golul marcat în poarta Bulgariei, în 2003, la „Floreasca”, la meciul de debut al tuturor! Apoi, titlurile cu CIP Deva. Aveam imn, eram cetățeni de onoare ai orașului, sala era plină mereu, spectacolul era la el acasă…
– Cât vei mai juca?
– Nu știu! Sincer, vreau să mai joc. Nu mai am plămânii de acum câțiva ani, dar mă descurc. Câteva minute pe meci, în momentele grele, încă mai fac față. Nu vreau însă să se creadă că țin neapărat să joc, să îi iau locul vreunui junior talentat, Doamne ferește! Dar, cred că încă mai e nevoie de noi.
– Cum vă descurcați în această perioadă?
– E foarte greu. Nu mi-a trecut vreodată prin minte că vom prinde asemenea vremuri. Mă așteptam la un război, la altceva, dar la așa ceva niciodată. Avem program de pregătire individuală, dar, sincer, e aproape imposibil să ținem cont de el, mai ales cei care locuim la bloc. Mai cobori în stradă, mai faci câte ceva prin casă, dar e foarte dificil pentru un sportiv de performanță să se mențină în formă în astfel de vremuri. Sunt însă optimist și cred că până în iunie se va încheia toată această nebunie, iar sportul își va relua activitatea.
INTERVIU DE ADI DOBRE
