Într-un interviu acordat pentru www.frf.ro, portarul echipei naționale de fotbal feminin, Andreea Părăluță, a analizat parcusul său din acest an, evidențiind atât lucrurile pozitive cât și pe cele care și-ar dori să le îmbunătățească în anul următor.
– Andreea, se încheie un an plin pentru tine, care a adus transferul tău de la Atletico la Levante. Dacă ar fi să faci o analiză a anului 2018, cum ar arăta aceasta?
– Anul 2018 a fost unul foarte bun pentru mine, am trăit momente de neuitat cu Atletico de Madrid, am câștigat campionatul și apoi am avut șansa de a face turul orasului alături de echipa băieților de la Atletico. Să te aplaude peste 200.000 de oameni, să te urci pe aceeași scenă cu jucătorii care câștigă campionate europene și mondiale nu se întâmplă în fiecare zi. După a urmat transferul la Levante care mi-a redat șansa de a evolua meci de meci. M-a ajutat să îmi recapăt încrederea în mine și să simt cu adevărat aprecierea muncii pe care o depun zi de zi.
– Care ar fi cea mai mare realizare a acestui an?
– Cea mai mare realizare a acestui an este clar câștigarea campionatului cu fosta mea echipă, Atletico de Madrid!
– La echipa națională s-a încheiat o campanie dificilă, a avut loc un schimb de generații. Cum vezi tu situația și la ce să ne așteptăm în 2019?
– Într-adevăr, a fost o campanie dificilă. La început, când ne-am aflat adversarele, am fost entuziasmată, nu părea o grupă foarte grea și speram măcar la un loc 2, care să ne ducă în play-off, dar pe parcursul acestei campanii au avut loc multe schimbări, s-au alăturat jucătoare tinere, cu mai puțină experiență la acest nivel de senioare. Însă, pot spune că în ciuda acestor circumstanțe, echipa a dat totul pe teren în fiecare meci, am jucat de la egal la egal cu echipele favorite ale grupei. Am mare încredere în această nouă generație, o să avem mai mult de jumătate de an să ne pregătim, să creăm un grup omogen și îmi doresc să începem cu dreptul următoarea campanie de calificare pentru Euro 2021.
– Cum ai descrie jucătoarea Andreea Părăluță în 4 cuvinte? Care ar fi principalele calități/defecte ale ei?
– Muncitoare, comunicativă, serioasă și ambițioasă. Cred că sunt o persoană liniștită, pun mult suflet în tot ceea ce fac. Toată lumea spune ca portarii sunt nebuni, însă cred că eu sunt excepția. Asta poate fi considerată și o calitate, dar și un defect.
Hope Solo, un model pentru Părăluță
– De ce portar și nu alt post? Ce anume te-a determinat să alegi postul dintre buturi?
– Când am început fotbalul eram fundaș central sau lateral. Apoi, portarul nostru lua goluri prea ușoare, astfel că i-am spus antrenorului ca eu sigur sunt mai bună decât ea. El a decis să încerce, să vadă dacă mă descurc și asa am rămas definitiv între buturi.
– Cum ar trebui să fie un antrenor din perspectiva unei jucătoare de fotbal?
– După părerea mea, un antrenor trebuie să știe să asculte, să motiveze, să știe când să-ți atragă atenția, când să pună presiune pe tine, dar și când să destindă atmosfera. Și, cel mai important, să ofere încredere și siguranță. Față de băieți, cred că ar trebui să fie mai răbdător cu noi, fetele, pentru că nu avem aceleași calități, aceleași deprinderi motrice ca băieții. Pentru dezvoltarea noastră la nivel fizic, dar și psihic, este foarte important ca antrenorul să aibă răbdare, să asculte, să explice și apoi să aștepte rezultatele muncii lui.
– Ai vreo jucătoare împotriva căreia ți-ai dori neapărat să joci?
– Mi-aș dori să o întâlnesc pe Hope Solo (n.r. fostul portar al naționalei Statelor Unite ale Americii), ea reprezintă un model pentru mine, dar cum s-a retras din fotbal probabil o să fie foarte greu de realizat acest vis. Totodată, multe dintre colegele mele au avut șansa să joace împotriva naționalei Statelor Unite. Mi-aș dori să am șansa de a disputa și eu un asemenea meci, în care să înfrunt jucătoare precum Alex Morgan, Carli Lloyd, Tobin Heath.
Cea mai frumoasă amintire: standing ovation pe Vicente Calderon
– Ai vreo superstiție anume?
– Nu prea sunt superstițioasă, am doar câteva obiceiuri, de exemplu mereu îmi pun mănușa stângă prima dată, pășesc pe teren cu piciorul drept și mă închin.
– Care e cea mai frumoasă amintire a ta de până acum din fotbal, care te motivează în fiecare zi să continui acest drum?
– Sunt mai multe amintiri care mă motivează, de exemplu calificarea cu naționala Under 19 la Campionatul European din 2012, câștigarea primului titlu cu Atletico de Madrid și momentul în care am fost aplaudate de peste 50.000 de oameni pe stadionul Vicente Calderon. Apoi, a fost cel de-al doilea titlu cu Atletico de Madrid, turul orașului Madrid cu autobuzul decapotabil alături de baieții de la prima echipă. Cum am mai zis, astfel de momente nu se întamplă foarte des în cariera unei fotbaliste, așa că asta mă motivează să muncesc mai mult, să îmi doresc să câștig mai multe trofee și să am parte de mai multe momente asemenea celor trăite în cei doi ani petrecuți la Atletico de Madrid.
– Te-ai gândit ce vei face după ce te vei retrage din fotbal sau e prea devreme pentru asta?
– Adevarul este că nu prea mă gândesc la asta deocamdată, acum vreau doar să joc și să mă concentrez pe ceea ce fac.
– Ce dorințe ți-ai pus pentru anul 2019?
– În primul rând îmi doresc să fiu sănătoasă! Trec printr-un moment bun al carierei mele și vreau să continui să joc meci de meci. Îmi doresc să iau un trofeu cu echipa de club și, totodată, urmăresc câștigarea unui trofeu ce se acordă portarului care primește cele mai puține goluri în acest sezon! La nivelul echipei naționale, îmi doresc o grupă ușoară pentru următoarea campanie de calificare la EURO 2021.
