Atacantul de 18 ani al arădenilor, Adrian Petre, golgeterul Ligii II cu 18 reușite în 16 partide, la egalitate cu Hadnagy de la Sepsi OSK, vorbește despre cum a început fotbalul, despre idolii săi din copilărie și dezvăluie de ce are un prenume neobișnuit, Tabarcea.
– Adrian, când ai început fotbalul?
– Devreme, la șase ani, acasă, la Arad, unde m-am născut. Am început fotbalul înaintea școlii! Țin minte că am debutat la o grupă unde copiii erau cu doi ani mai mari ca mine, născuți în 1996. Eu sunt ’98. Ștefan Mândru și Romeo Vurdea au fost primii mei antrenori. La UTA m-au adus Marius Demian și Cristian Păcurar. Cu cine am crescut? Adică cu ce fotbaliști? Păi, în acea perioadă echipa era în Liga I. Antrenor era Marius Lăcătuș. Îmi plăceau Todea, Mara, Dănălache. De Mara îmi plăcea cel mai mult!
– Ții minte când ai fost convocat pentru prima oară la echipa mare?
– Ziua aceea nu o voi uita niciodată! Acum trei ani, în Liga a 3-a. Atunci nu era cu obligativitatea de a avea juniori în teren, dar totuși am fost chemat la echipa mare. Jucam la Hunedoara. Era derby, între două formații de tradiție. La 3-1 pentru noi, pentru UTA, Ronald Naghi, care era antrenor, a zis că nu are ce pierde și m-a trimis în teren. Am jucat 20 de minute. Intrasem într-un grup în care nu cunoșteam pe nimeni, dar am fost primit bine. Sorin Botiș m-a ajutat foarte mult. Vorbea mereu cu mine, îmi dădea sfaturi. Meciul s-a încheiat cu scorul de 4-1 pentru noi. Țin minte și cine a marcat, tot!
– Ai vreun idol?
– La început mi-a plăcut la nebunie de brazilianul Kaká. Jocul lui m-a influențat mult. Eram mic, jucam pe același post! Apoi, mi-a plăcut de Zlatan Ibrahimovici! Cu el am crescut practic. Stilul său, personalitatea lui, foarte multe dintre calitățile sale mi-au constituit material didactic, să zic așa. Nu mai jucam pe postul lui Kaká, de acum urcasem, evoluam pe postul lui Zlatan! Dacă i-am citit autobiografia? De cinci ori!
„Ce înseamnă UTA pentru mine?!”
– Ce îți place să joci mai mult, „număr 9” sau „10”?
– „Număr 9”! Dar și „10”, pentru că îmi place să simt mingea, să o controlez în permanență. Nu suport să stau în teren fără minge.
– Ai continuat să joci la UTA, la echipa mare?
– Nu prea. Veneau convocările la loturi și eram mai mereu plecat. Vedeam casa la câteva săptămâni!
– Ce înseamnă UTA pentru tine?
– Of, grea întrebare! M-ați luat prin surprindere! Ce să însemne? E greu de explicat în cuvinte. Pentru mine, ca arădean, înseamnă totul! Pentru mine nu există altă echipă în afară de UTA. M-am născut cu ea, îi știu istoria, tradiția, tot.
Tabarcea, de la Constantin Tabarcea
– Te cheamă și Tabarcea, precum fotbalistul Petrolului decedat pe teren în anii ‘60! De unde și până unde?!
– Bunicul meu, pe care, din păcate, nu l-am cunoscut, era din Ploiești. A fost bun prieten cu Tabarcea, Constantin Tabarcea, fostul mare jucător al Petrolului. A fost acolo, pe stadion, când Tabarcea a murit. Și a promis că dacă va avea un băiat îi va pune numele Tabarcea! N-a avut doar unul, ci șase băieți! Plus două fete. Aproape toți au făcut sport! Iar bunicul s-a ținut de cuvânt. Pe tatăl meu îl cheamă Tabarcea Petre!
– Iar tatăl tău a dus numele de Tabarcea mai departe!
– Da, pe lângă Adrian mi-a pus și numele Tabarcea. Când am crescut mi-a zis de unde vine acest nume.
– Te strigă cineva Tabarcea?!
– Nu! Pe tata, în schimb, da! Eu am două prenume! Apropo de tata, e vicecampion mondial la fotbal-tenis!
Visul spaniol
– Ți-ar fi plăcut să joci la Petrolul?
– Dacă m-aș fi născut în Ploiești, cu siguranță!
– În ce campionat ți-ar plăcea să joci?
– În cel spaniol! Și vă spun și de ce. Acolo atacanții au libertate. Mie îmi place să fiu liber, să fac totul din imaginația mea! În alte campionate la fel de puternice, atacantul e încorsetat, e obligat să-și folosească în primul rând calitățile fizice, forța, să respecte cu sfințenie sarcinile de joc, n-are libertatea din campionatul spaniol.
– Care sunt atuurile tale?
– Vă spun și eu ce am auzit de la alții, de la antrenori! Păi, fuleul, în primul rând. Apoi tehnica foarte bună pentru postul și înălțimea mea. Mai sunt execuțiile, care sunt native. Lovesc balonul, în funcție de fază, cu șpițul, cu călcâiul. Ar mai fi tactica, plasamentul, pe care le-am învățat încă de când eram copil, la începuturi. Dau bine și cu stângul, deși sunt dreptaci.
– Minusuri?!
– Muncesc din greu să-mi îmbunătățesc lovitura de cap. Forța, de asemenea.
– Cu psihicul de fotbalist cum stai?
– 18 goluri în 16 meciuri până acum, eu zic că stau bine!
